Ţara:
Italia
Oraş:
Lacul Garda
Cuvinte cheie:
surprise

Anul trecut am fost in Italia. De capul meu.

As putea sa povestesc cat de tare m-a impresionat Venetia si cat de putin Florenta; ce aer sumbru, de inchizitie spaniola am simtit in plina Italie pe dusumelele miscatoare ale Palatului Dogilor unde puteai practic sa retraiesti toata atmosfera de tortura prin imensele fresce ce acopera peretii; cat de departe a fost Venetia cunoscuta mie din filmele cu Don Juan sau cu negustori de sticla conspiranti, sau din fabulele celebrului carnival, dar si cat de aproape de sufletul meu – prin misterul pe care il emana (recomand interiorul Puntii Suspinelor si inchisorile subterane – e incredibila senzatia de claustrare si de disperare pe care o poti cel putin intui atunci cand iti arunci o privire printre crenelurile dantelate ale puntii afara inspre culoarul lichid, inspre mare; nu recomand gondolele, carmuitorii lor sunt in genere destul de corpolenti, prea putin gratiosi, urmasi oarecum nedemni ai vechilor trubaduri, plus ca o calatorie pe canale s-ar renta mai mult inot decat in ritmul lanced impus de mult prea incarcata ambarcatiune; aaa, era sa uit de Murano, un loc linistit, inspira o tihna mestesugareasca, te face sa intelegi pe deplin semnificatia cuvantului ‘siesta” si sa pui pret pe ochisorii de sticla pe care ti i-a facut cadou mama cand ai implinit 12 ani – e plin de asa ceva acolo, de fapt mi-am si achizitionat o vaza rosie pigmentata de astfel de ochisori multicolori ca de ciuma bubonica, se potrivea cu vinul caramiziu pe care am fost momita sa-l degust intr-o simpatica curte interioara, o norocoasa imprejurare abundand de vietuitoare inaripate si de ale lor accesorii; si ca sa nu va spun un secret, dar marcar sa enunt in sfarsit axioma, nu leul ar trebui sa fie simbolul Venetiei – ci porumbelul – il poti gasi acolo in diverse forme si ipostaze: mort, viu, zburand, xxxnd, iar pentru colectionari – te impiedici, nu altceva, de pene si pufi) ; ce dezamagire am simtit printre stradutele inguste ale Florentei unde ma asteptam sa ma lovesc de sculpturi de Michelangelo la tot pasul (asa cum imi povestise o fosta colega de liceu, mult mai precoce intr-ale calatoriilor, incapabila de a trai vreodata la Florenta deoarece s-ar simti coplesita de prea multa frumusete), nereusind sa ma intalnesc decat dupa indelungi suisuri si coborasuri in piata cu Generali – cu niste capete atarnande de Meduze, Sabine abuzate si mai stiu eu cate alte sute de alte siluete miscande care imi solicitau prea mult atentia distributiva (ca doar eram in concediu); si cum Uffizzi era inchis, a trebuit sa ma multumesc cu imensa si un pic grotesca copie verde-martian a lui David, ridicata exhibitionist pe colina.

In inima Italiei, la Roma m-a impresionat povestea Toscai, indragostita sinucigasa care s-a aruncat in Tibru din varful fortaretei Sant’Angello; m-a impresionat, e doar un fel de a spune, de fapt mi s-a trezit la viata toata vigilenta mea matematica, ochiul meu geometru calculator de unghiuri adiacente si obtuze invingand pe deplin tentatia legendei, si ajungand la concluzia de netagaduit ca asa ceva ar fi fost posibil numai in contextul in care Tosca ar fi dispus si de o forta de propulsie motorizata pentru ca in caz contrar nu ar fi putut sfarsi decat incrustata in pavaj, la sute de metri bune de albia visata.
La Fontana di Trevi n-am vrut sa arunc nici un ban, dar tocmai pentru ca, in ciuda cinismului expus mai sus, chiar mi-a placut la Roma si am zis ca lucrurile cu adevarat speciale, unice, nu trebuie repetate, nu trebuie sa devina comune.
Pe langa plimbarea fastuoasa pe “bulevard”-ul marginit la un capat de Columna si la celalalt de Colosseum, drum pe care m-am simtit ca un fel de Asterix si Obelix la un loc, mandra de mine ca le calc pe urme imparatilor continuand insa sa fiu constienta de propria-mi micime, inspirand miros de eucalipti, poftind dupa fructe “imperiale” (Imperial Fruit este numele unei dughene de tip Piata Matache asezata in plina si majestuoasa “via”), si periplul labirintic din Collosseum unde intentionat am vrut sa ma rup de toti si de toate sa ma adancesc printre dependinte si gratii poate-poate dau de fantoma unui tigru care sa-mi puna putin adrenalina la treaba, mi-au mai placut putinele mumii de la Vatican cu care a trebuit sa ma si pozez (binecuvantata fie reflexia) si un concetatean de-al nostru mai colorat – fabricant de libelule si tot soiul de alte astfel de vietuitoare din frunze si fire de iarba (fie si el binecuvantat pentru marinimia de a le vinde cu doar 2 EUR bucata si pentru zambetul sarmant de recunoastere).
N-as vrea sa se inteleaga ca nu mi-a placut. Nu, Italia e o tara foarte frumoasa. N-am regasit insa spiritul renascentist la care visam; acolo unde ma asteptam sa gasesc forme rubiconde explodand de culoare, m-am impiedicat in unghiuri, colturi inghesuite, umbroase, respirand un aer medieval autentic. A fost frumos si asa. Am inca niste regrete si deceptii profunde: gen Capela Sixtina unde mi s-a parut prea intunecos si unde gestul ala dumnezeiesc cu degetele aproape atingandu-se mi-a solicitat asa de tare flexibilitatea coloanei vertebrale incat am zis ca lesin (nici nu stiu daca se poate sta jos, am senzatia totusi ca da, exista niste scaune lipite de perete, doar ca in inghesuiala aceea trebuie sa fii un geniu strateg ca sa reusesti sa-ti procuri unul), ideea e ca am stat asa cu capul spanzurat pe spate pana am simtit ca ma dezmembrez fara a fi prea victorioasa in final; nu am pastrat nici o amintire prea luminosa din Sixtin Chapel in afara unui domn gardian mai durduliu cu vocea lui penetranta: “no camera”. Ok. Si tot dublu era cat pe ce sa vad la Pisa, dar nu datorita imposibilitatii de ajustare a echilibrului intern dupa tipicurile locului; la inclinatie ma pot plia, dar la acea privire pe care mi-a fost dat s-o vad nu; Pisa este plina de negustori ambulanti de origine africana, mai pigmentati de felul lor, si care probabil ca nu si-au pierdut pe deplin obiceiurile carnivore; ca o amatoare de senzatii tari ce sunt, m-am apucat sa fotografiez un negustor de margele de sticla – fine, delicate, feminine de altfel, dar cred ca eram cat pe ce sa gresesc fundamental cand nu i-am ascultat primul avertisment taios – iarasi: “no photo”.

Acestea fiind spuse, imi dau seama cu inca un regret, ca mi-am ratat tinta. Voiam sa ajung intr-o cu totul alta parte, pe firul acestei povesti cel putin. Aveam de gand sa scriu 2-3 randuri despre Venetia (al doilea obiectiv care mi-a lasat o amintire etern placuta) si sa ma adancesc apoi in miez. Dar iata-ma transformand divagatia in continut. Probabil de aceea lipsa de structura si abundenta de paranteze si punct-si-virgula de mai sus; nimic din ce am scris mai sus nu a fost planuit. Si e atat de putin din cate as mai avea de insirat.
Incerc totusi sa ma salvez din cliseu si din prefacuta ironie si sa va povestesc despre un loc de vis. Se numeste SERMIONE. Putini au auzit, de necrezut pentru ca locul e intr-adevar un basm. O micuta si cocheta fortareata medievala pe malul lacului Garda. Un castel din piatra din care te astepti sa iasa in orice clipa vreo printesa in rochie cu trena cu tot alaiul de domnite infofolite in dantela. Castelul e micut, feminin, dar solid; are canal de aparare in care inoata lebede si ratuste; e oarecum izolat de restul zonei medievale, apare ca o insula in mijlocul celorlalte constructii de piatra. Piatra si apa. Amestecul e incredibil. Solid si fluid, intr-un peisaj cetos in plina vara, un abur permanent care te face sa visezi. Garda este lac glaciar si este marginit in fundal de culmi muntoase. Nu prea stii bine unde esti in toata atmosfera aceea; urmeaza sa iasa din ape monstrul din Lochness? sau sa te intalnesti cu Guinevere in Avalon? Pe malul lacului – avand in flanc cele 2 turnuri din piatra – ca o poarta inspre ape (probabil ca in trecut chiar exista o poarta intre cele 2 protuberante), chiar nu mai realizezi ca timpul trece, sau in ce epoca traiesti. Noroc ca daca intorci capul spre dreapta sau stanga este imposibil sa nu fii totusi ispitit de culorile tipatoare ale vreunei gelatteria razbind de oricat de departe, si asta te mai aduce putin cu picioarele pe pamant, printesa amatoare de glucide ce esti. E o atmosfera demna de Romeo si Julieta, gandindu-ma si la gradina cu fantana care da inspre lac (ceea ce nu as putea spune despre Verona insasi si despre asa-zisa casa a Julietei a carei statuie e agresata la propriu de turisti sclerozati); 2 statui populeaza oaza de flori si verdeata, peste care lacul isi arunca briza si ceturile – ai senzatia ca si statuile pot imbatrani si ca acum cateva secole – mosuletele chircit din stanga si fecioara ridata din dreapta, ambii de cea mai autentica piatra, s-au iubit intens. Oraselul musteste de inghetata si de obiecte din sticla, ambele artificiale/chicioase ce-i drept, dar daca punem la socoteala si sorturile care pot fi inscriptionate la cerere si numai bune de facut cadou mamelor disperate si ingrijorate ca ai plecat singura la drum, putem trage linie si spune ca este totusi un loc polivalent de frumos.
Acestea fiind spuse, simt cum imi ard talpile si cum as lua-o chiar acum la drum, chiar si pe jos …